Multe boli nu áu azi leac, Una n-o să aibă-n veac: Cea mai veche ‒ o urgie, Boala ce-o numim prostie; Asta-n veci de veci sub soare N-o să aibă vindecare.
Ca bun creştin, eu îl suport,
Chiar dacă e un disconfort,
Suport vestita-i ignoranţă,
Dar nu să-şi dea şi importanţă.
Când prostul stă la locul lui,
Eu n-am nimic cu dumnealui,
Dar mă cuprinde-ndată focul,
Când prostul nu-şi cunoaşte locul.
Cândva,-n Caracal, dragii noşti,
S-a răsturnat un car cu proşti,
Dar nu erau în car olteni,
Ci toţi erau bucureşteni.
Vestitul car, ce multe glume
Stârnit-a în întreaga lume,
S-a răsturnat el la olteni,
Dar era plin cu ardeleni.
Au imunitate, toată lumea ştie, Dar niciunul n-are nicicum la prostie, De-aia-n Parlament azi sunt atâţia proşti, Prin ce scot pe gură-ndată-i recunoşti.
