Toamna!

Toamna!

Din raza toamnei, tot mai mică,
Amurguri, s-au prelins în cețuri,
Un vânt turbat, care te pișcă,
Împarte burniți, și înghețuri!

Căci stavili, cine să-i mai ție,
Când lanuri, codrii și podgorii,
Zac strânse-n tristă letargie?
Pustii de larme și prigorii?

Prin case, lumea n-are teamă,
Cu vinuri noi, ciocnesc pocale,
Și fiecare, mai cu seamă,
Vrea să cinstești, dintr-ale sale!

Acum, la nunți, li-e strașnic toiul,
De fete mari trag pețitorii,
Dar ele, după cum li-e soiul,
S-aleg de dor, cum vor feciorii!

Și toate, pân' la urmă-s bune!
Iar lumea, vine și se duce,
Sporită-n datini, mai străbune,
Zorită-n timpuri mari s-apuce!

Când satul meu, e-o galaxie,
Roită-n unduioase lanuri,
Eu, isc din veri, o poezie,
Ispită lumii-n veci elanuri!