De ce?

De ce?

De ce, pe patul suferinții,
Acei, ce-ar trebui s-aline,
Disprețuiesc durerea ginții,
Cândva, speranțe țării-n bine?

De ce-ntr-o chinuire oarbă,
Ei, lasă trupuri, deznădejdii,
Când ar putea, c-o simplă vorbă,
Să-i întremeze, din primejdii?

Cum Doamne, s-a smintit natura,
De-atâta har efervescenții,
De nu consimt, a-și da măsura,
Decât, cum zuruie arginții?

Când sunt spitale, fără număr,
Cu Zei, plătiți în 'nalte posturi,
De ce, doar unii, când mai sufăr,
Li-e conștiința ghid în rosturi?

O lume-n tine, care moare,
Speranța alb-a mângâierii,
Nimicnicia ta, ne doare,
Când suie..., panta decăderii!