Deşertul de catifea (IV)

Deşertul de catifea (IV)

Povestea unei aparenţe

Realitatea uneori iese din matcă şi-o ia aşa de una singură, prin vidul numit Dumnezeu. Şi te lasă-n urmă, vorba lui Creangă, mare şi devreme. Prea devreme, Doamne !

În dimineaţa asta m-am trezit cu ochii plini de somn şi cu mâinile amorţite de mângâierea nopţii care părea fără sfârşit.
Un tunel : înapoi n-am cum s-o iau, înainte nu se vede nimic. Deşi este ziuă.
Poate voi fi copil până-n ultima clipă a vieţii ; în schimb sunt un tânăr ca toţi tinerii : vreau să-mi folosesc cele cinci simţuri la capacitatea maximă !
Caut să nu ratez nicio senzaţie posibilă în această lume (sau în oricare alta!)
Şi-mi exploatez simţirea la greu , bănuind că-i unica modalitate de cunoaştere a lumii şi a mea. Şi, bineânţeles, principal furnizor de satisfacţie.
Aşa că explorez viaţa în lung şi-n lat.

Într-o noapte însă am simţit , cum spuneam, pe propria-mi piele, presiunea imensă a tăcerii universale.Eram, sunt singur, în camera mea. Îmi rostesc numele şi ecoul nu-l umple niciun chip : însăşi tăcerea pare a avea chipul meu!
Brusc toate obiectele din cameră încep să ia chipul fantomatic al tăcerii : măşti ale tăcerii valsează înnebunite în jurul meu, umil centru de rezervă al tăcerii universale.

- Ce-ai păţit , Dio ? Vocea mamei se aude spectral(ă) dintr-un alt univers, paralel cu spaima mea.
Încerc să deschid gura şi nu se aud decât lungile gemete ale tăcerii.
- Spune odată ce ai !? Văd chipul înspăimântat al mamei ca pin ceaţă. O ceaţă colorată în alb-albastrul gheţurilor veşnice.

“Proză de Costel Zăgan”