Paşii tăi nu mai sânt pe coline cum îi văzusem şi ieri, îi cheamă creuzetele marilor străzi, plângând, poate, îmi lipisem fluturi de boruri, căci iarna fu mai blândă în tot ce urzi. Dacă nu suspine, ce-au curs pe clanţe şi pe uşile tale? Dacă nu lacrimi, aburii căror colinde au îngheţat prin alcoave şi pe ferestrele tale? Şi încă mai ţin în palme larma acelor copii ce se jucau cu vântul în radă, iar eu credeam că sânt îngeri lângă meterezele flăcării ce pâlpâie noaptea prin candeli. Ai să vii spre seară, ca o ploaie din vechi epidemii, pe aorta blestemelor arse şi-ai să-mi povesteşti cum umblă sitarii vara pe grinduri, când li se coace soarele-n guşă. Dar acolo e o răspântie, unde braţele tale fac din dragoste un regat, acolo e o răspântie, cum spuneam, ce împarte viaţa între păcat şi paşi de egumen, unde vântul se opreşte pe cruci şi amiaza plesneşte, ca un cap de scrumbie pe plită.Valeriu Armeanu
Citat de Valeriu Armeanu despre poezie, ploaie, păcat, vechi, lacrimi, copii, soare, noapte, iubire, viață.