Din câți îi am mă dor mereu,
Natura n-are omenie,
Și nici credință-n Dumnezeu.
De-aceia poate, nici că-i pasă,
Când eu mă prăpădesc văzând,
Ea vine..., trece radioasă,
Și moare-n mine strălucind.
De anii mei care se duc,
Ea râde-n sine radioasă,
Când eu în mituri trec năuc,
Eu trec în mit și mă usuc.