Erau câmpii mănoase și păsări în zăvoi,
Ce mângâiau speranțe, în visuri fără leac,
Ca veșnica nădejde, a omului sărac.
Dar cei ce i-a trimis departe de zurbavă,
Ideia de prăpăd o tot urcau în slavă,
Și-n timp ce moartea rupe mulțime de desculți,
Ei plini de bogății se cred deștepți și culți.