Dorul meu !

Dorul meu !

Dorul meu, s-a prins visării,
Când era, abia de-o șchioapă,
Cum se prinde, valul mării,
De stihiile de apă.
Dorul meu, s-a prins visării,
Cumpănind, harfa cântării,

Dorul meu, s-a prins iubirii,
Când, o tainică chemare,
I-a șoptit, în largul firii:
„ Vrei să-ți fiu și să-mi fii soare ? ”
Dorul meu, s-a prins iubirii,
Cu speranța fericirii.

Dorul meu, s-a prins gândirii,
Când, visata omenie,
Vălurea, marea simțirii,
Către-o altă cununie,
Dorul meu, s-a prins gândirii,
Din noianul răzvrătirii !

Dorul meu, s-a prins grădinii,
Când era, cât Statu-Palmă,
Că-i va tunde mărăcinii,
Cu un foarfece de-aramă,
Dorul meu, s-a prins grădinii,
Ca o floare-n zori, luminii.

Dorul meu, s-a prins răbdării,
Când jelea, o-ntreagă lume,
Când, cu lacrima durerii,
Boteza soarta, cu-n nume.
Dorul meu, s-a prins răbdării,
Dor, cu gândul înălțării !