Dumbrăvile!

Dumbrăvile!

Dumbrăvi, neostenite, de veacuri, sorb din soare,
Lumini, încremenite, în ramuri și frunzare,
Cântări, de mult apuse, în haina suferinții,
Le resimțim, spasmodic, doar..., când ne mor părinții.

Cărări șerpuitoare, sunt, urme de picioare,
Bătute-n lung de țară, în drumu-i către soare,
Poemele..., sunt ochii, domnițelor uitate,
În focul bătăliei, dar, pururi..., adorate.

Iar apele, iscate, în vajnice torente,
Au dus, din faima țării, și-n alte continente,
Dumbrăvile vieții, mereu..., aduc aminte,
De suferinți trecute, de mergeri..., înainte!