Geneză!

Geneză!

Lanțuri grele de robie, peste țară-au prins rugină,
Ruginită e și viața celor fără de lumină.
Țara noastră de durere, a avut se vede parte,
Tot de boierimi și jale, tot de chinuri și de moarte.

Când era numai o spumă tot pământul ăsta mare,
Când ardea în vâlvătaie, precum astăzi mândrul soare,
Când nu era zi nici noapte, nici moarte și nici viață,
Nu eara nici chin nici jale, și nici lacrime pe față.

Tot ce-n jurul nost' există, toate mările străbune,
Munții falnici, ape repezi, nu erau decât cărbune.
Bietul om pe vremea ceia, nu era decât un scrum,
Căci materia-n mișcare, nu-și croise-al vieții drum.

Moartea care înspăimântă, moartea crudă, nemiloasă,
Ea era înspăimântată, căci de flăcări era arsă.
Adevărul și minciuna erau flacără și scrum,
Nu o luptă necurmată, cum e viața noastr-acum.

Ura, dragostea și cântul, pe atunci nu existau,
Căci în flăcări fără margini, se topeau la suprafață,
Împărat slăvit doar focul, stăpânea a lumii margini,
Iar în pântecu-i de lavă, plănuia a lumii viață.