Libertate!

Libertate!

Unde-mi stai ascunsă libertate!
Când din forul tău, venii pe lume?
Setea ta ce-i încă-n legi plecate,
Dând dureri iubirii, mi-au dat nume.
Și-am venit suind nevoii veacuri,
Ca să-ți cânt mai slobod decât alții,
Noaptea, scânteind din lacuri,
Dorul zilei, trubadur prin spații!
Și-am venit cu-n Mai de Primăvară,
Dulce-ntruchipare de mireasă,
Să te simt, în taine dulci de seară,
Stea iubită cum arzi norocoasă!
Libertate, unde-mi stai ascunsă,
Floare pură, veșnică himeră?
Setea ta, de farmece pătrunsă,
Omenia-n vremuri o preferă!
Dar..., eu liber n-am fost, nici când mama,
Se iubea cu tata împlinirii,
Căci au trebuit să țină seama,
Și de-o floare dar nenorocirii!
Am crescut, ca orișicare-n fașă,
Cât m-au chinuit dragii cu ele,
Libertate îmi tot da o moașă,
Când mă legăna duioasă-n poale!
Dar când fui și eu crescut de-o șchioapă,
Mă legau zoriți de clanța ușii,
Mă fereau de focuri și de apă,
Și-adormeam, în basmele mătușii!
Mai târziu apoi, la grădiniță,
Îndrăgii sfios o copiliță,
Și uitam învățul, când la ea priveam,
Și-o visam acasă și tot tremuram!
N-o să credeți vorbii că-i isteață,
Dar, copii știu ce e iubirea!
Oricum cresc, n-o uită toată viața,
C-au iubit, cum le dictase firea!
Am iubit soția, ca pe-o mamă,
Și pe mam-ades ca pe-o soție,
Nu ca un Oedip, fără de seamă,
Ci sfios, naiv, ca pe-o fetiță!
De la tata, moștenii gândirea,
Dorul muncii și cuvântul pașnic!
De la mama cântul și iubirea,
Și în trai să nu fiu ușuratic!
De la ambii a cununii cinste,
Să nu cad de tânăr în mocirlă,
Să am patimi și iubiri oneste,
Și de cei căzuți, să-mi fie milă!
Dar, mă-ntreb: când este omul liber?
De gândesc, zvâcnește brațul dur,
El e, doar un extern corăbier,
Rătăcit, pe-a viselor contur!
Ăst contur, adună și desparte,
Lumea vieții dintre vii și moarte,
El înșeală vremea, că-i de oină,
Și-l iubim, cât are-n ochi lumină!
Pân se stinge-n marea decădere,
Care-mprospătează ere!