Nu mai stați!

Nu mai stați!

Când aud, pe unii, cum vorbesc de moarte,
Mă cuprinde-o spaimă, un gigant delir,
Istovit de muncă, și-nsetat de carte,
Caut alte spații, cu alt elixir !

Poate că acolo, n-o să vină iară,
Moartea cea terestră, cu cortegiul ei,
Poate, fiva-n spații, numai primăvară,
O viață simplă..., în eternul ei!

Eu, nu cred, rotirea, că-i o lege strâmbă,
Care să frâneze..., vaste galaxii,
Ele, nasc din una, și etern se schimbă,
Pe când morții lumii, sunt doar jucării!

Dar, acele astre sparte prin abise,
N-ar putea ascunde, moartea morții noastre?
Sclipitori din fire, noi, spoim cu vise,
Frumusețea lumii, chiar și cu dezastre!

Astfel, dăm în gânduri, întâlniri astrale,
Și zidim noi temple, dincolo de nori,
Pe când viața trece, în cântări banale,
Și sună zorită: a muri, să mori!

Nu mai stați cu mine, zburați gânduri negre,
Rătăciți prin spații, pe căi de argint,
Nu mai vreau altare, nici trăiri integre,
Ci doar fericirea, că murind, mă mint!