Când viața, mi-e mai plină, cum n-a mai fost, vreodată,
Să caut, pe la țară, visării, alt decor,
Cu toate c-a mea urbe, frumoasă-i ca o fată !
De ce dar, deci, în urbe, am clipe de-ntristare ?
E lunga depărtere, când sui făr-ascensoare,
Sunt ușile-ncuiate, ce țin pe sub zăvoare,
Copacii din grădină, ca morții prin altare !
Să-ntoarcem vremea-n urmă, să dărâmăm palate ?
Ar fi o barbarie, nedemnă de-un român !
Ci să plantăm, imense grădini, înmiresmate,
Ca lumi, s-adune-n parcuri, iubiri și flori, în sân !
Orașele de mâine, se cer a fi, să fie,
Vapoare, cufundate, în codrii seculari,
Ca lumea-ntinerită, să cânte, mai zglobie,
O viață, fără fumuri și fără ochelari !