Din vremea când eram flăcău,
Când fremătam ca o pădure,
Când eu eram stăpânul meu.
Vederea uită vechi conture,
Dar mintea sprintenă de Zeu,
Mai freamătă încă pădure,
De simt stăpân că sunt tot eu.
Deși tristețea mă cuprinde,
Din ochiul vieții ce s-a-nchis,
Din depărtări iubirea mai întinde,
Spre mine aripe de vis.
O..., Doamne de ce-ai dat viața,
Să curgă înspre bătrânețe?
Ci cum o zi își schimbă fața,
Să fi murit de tinerețe.