Sufletul izvor se lasă arșițelor absorbit,
Și cât curge-n unde clare, se-oglindește-ntrânsul viu,
Chipul lumii visătoare, vremii-n care a iubit!
Caravana, dacă trece, câinii vieții nu mai latră,
Sufletul, lovit cu patimi, se ogoaie-n sinea lui,
Și când setea fericirii, fuge, ca nomada șatră,
Nemuririi ce se pierde, în pustiul nimănui!