Moartea lui Fulger: In goana roibului un sol, Cu frau-n...

Moartea lui Fulger:
In goana roibului un sol,
Cu frau-n dinti si-n capul gol,
Rasare, creste-n zari venind,
Si zarile de-abia-l cuprind,
Si-n urma-i corbii croncanind
Alearga stol.

El duce regelui raspuns
Din tabara. Si tine-ascuns
Sub straiul picurand de ploi
Pe cel mai bun dintre eroi -
Atata semn de la razboi,
Si-a fost de-ajuns!

Pe Fulger mort! Pe-un mal strain
L-a fulgerat un brat hain!
De-argint e alb frumosu-i port,
Dar ros de sange-i albul tort,
Si pieptul gol al celui mort
De lanci e plin.

Sarmanul crai! Cand l-a vazut
Si, cand de-abia l-a cunoscut,
Cu vuiet s-a izbit un pas
De spaima-n laturi si-a ramas
Cu pumnii stransi, fara de glas,
Ca un pierdut.

Sa-i moara Fulger? Poti sfarma
Si pe-un voinic ce cuteza
Sa-nalte dreapta lui de fier
Sa prinda fulgerul din cer?
Cum pier miseii daca pier
Cei buni asa?

Dar mane va mai fi pamant?
Mai fi-vor toate cate sunt!
Cand n-ai de-acum sa mai privesti
Pe cel frumos, cum insuti esti,
De dragul cui sa mai traiesti,
Tu soare sfant?

Dar doamna! Suflet pustiit!
Cu parul alb si despletit
Prin largi iatacuri alerga,
Cu hohot lung ea blestema,
Si tot palatul plin era
De plans cumplit.

La stat si umblet slaba ce-i!
Topiti sunt ochii viorei
De-atata vaiet nentrerupt,
Si graiul stins si-obrazul supt
Si tot vestmantul doamnei rupt
De mana ei!

- "De dorul cui si de-al cui drag,
Sa-mi planga sufletul pribeag,
Intreaga noaptea nedormind,
Ca s-aud roibii tropotind,
Sa sar din pat, s-alerg in prag,
Sa te cuprind!

Nu-l dau din brate nimanui!
Inchideti-ma-n groapa lui -
Ma lasi tu, Fulgere, sa mor?
Iti lasi parintii-n plans si dor?
O, du-i cu tine, drag odor,
O, du-i, o, du-i!

Ah, mama, tu! Ce slaba esti!
N-ai glas de vifor, sa jelesti;
N-ai maini de fier, ca fier sa frangi;
N-ai mari de lacrami, mari sa plangi,
Nu esti de foc, la piept sa-l strangi,
Sa-l incalzesti!

Si tu, cel spre batai aprins,
Acum esti potolit si stins!
N-auzi nici trambitile-n vai,
Nu vezi cum sar grabiti ai tai -
Radeai de moarte prin batai,
Dar ea te-a-nvins.

Pe piept, colac de grau de-un an,
Si-n loc de galben buzdugan,
Faclii de ceara ti-au facut
In dreapta cea fara temut,
Si-n mana care poarta scut
Ti-au pus un ban.

Cu faclioara, pe-unde treci,
Dai zare negrilor poteci
In noaptea negrului pustiu,
Iar banu-i vama peste rau.
Merinde ai colac de grau
Pe-un drum de veci.

Si-ntr-un cosciug de-argint te-au pus
Deplin armat, ca-n ceruri sus
Sa fii intreg ce-ai fost mereu,
Sa tremure sub pasu-ti greu
Albastrul cer, la Dumnezeu
Cand vei fi dus.

Mirati si de rasuflet goi,
Vazandu-ti chipul de razboi,
Sa steie ingerii-nlemnit;
Si, orb de-al armelor sclipit,
S-alerge soarele-napoi
Spre rasarit!...

(Balada culta, de inspiratie folclorica, reprezentativa pentru literatura romana, care ne prezinta unul din cele 3 evenimente importante din existenta omului-moartea, autor George Cosbuc.)