De ce…
de ce mă apropii
în mine doarme un străin
cu mâinile strânse
ca un copil – plânsul
n-am să-l pot duce, nu-l atinge, nu mă atinge
sunt un pământ în care doarme
infinitul
să bem apă din izvoare
de minute călătoare
să sorbim eternitate
din șiștare de bogate
zări de pace și dreptate
și cu toate strânse-n piept
să străbatem infinit
până când am obosit
și tăcute vor fi toate
iar...
de ce mă apropii
în mine doarme un străin
cu mâinile strânse
ca un copil – plânsul
n-am să-l pot duce, nu-l atinge, nu mă atinge
sunt un pământ în care doarme
infinitul
în gara asta a speranţei,
îţi dau trup uneori cu dragoste,
trecând degetele peste suflet;
nu respir, nu clipesc,
să nu doară, să nu tacă
privirea de dor
apoi sunt ierni şi trenuri nu mai vin
nici poştaşul nu mai ajunge
ţiuie câmpurile...
nu se ştie unde opreşte trenul
nu se vede semn de haltă
nici gară pe linia asta
nu vine niciun controlor
nici supracontrol, nu sunt în cf-ul imaginar
biletele… frunze de tei
drum cu anotimpurile pe încheieturile mâinilor
şi acari veseli...
din mine urc spre mine
cu braţele întinse
vrând să mă cuprind
să mă strâng la piept
să-mi spun că mă iubesc
şi că mi-a fost dor
şi mi-am scris versuri
când încerc însă –
mă cutremur
nu am curajul să-mi spun
nu-mi mai sunt aproape...
ai spune că e început de lume acest cer
pământul – o inimă de piatră – fumegă
lanţuri genetice – primul strop de ploaie
şi prima amibă – al doilea strop va creşte
primul lăstar, iar al treilea, primul ochi
până la om, nu mai e decât o...
copii suntem
cu rădăcinile în suflete de părinți
cu inimi XXXL sau doar cât un inel
pe deget de domnișoară
ce exersează la vioară în mansardă
când nucii și castanii aruncă în trecători
inimi de zei de aer și frunze
și alunițe de ploi și...
ce zbor
cobor, heeei, fraţilor tei,
întindeţi braţele
mulţumesc, urc. eheeei, singur vântul
doarme în umbra norilor de ieri
l-am prins de călcâi
staaai…
ce gând zănatic
privesc o carte – nu
ea mă priveşte, mă citeşte
ca o fiinţă setoasă...
am spus atunci: înalţă-te
luminează-te de gândul ploii
desfă-te în segmente de răsărit
încolţeşte în inima pământului
colorează mările
ascultă păsările, imaginează cerul
înfrăţeşte pietrele
dă formă de albastru templelor
descoperă...
poţi să alergi cum timpul de-a lungul şi de-a latul,
cu surâsul în mâini, cu îmbrăţişarea pe buze,
să înveţi teii să ningă magnolii
şi cireşii ceasuri cu o clipă din viorile lui Corelli
repetată infinit pur. diminețile
să încurci alfabetele...
stă-ntâmplarea pe din două
parte zi și parte noapte
parte viață, parte moarte
stă o carte pe o rază
deschisă către amiază
stă privirea lor de prunci
peste anii ce s-au dus
stă un fluture pe-un drum
apărut de nu știu unde
apărut de nu știu...
doi de doi iscați din ploi
într-o luni de marți sau joi
și o umbră de cărare
au iscat o alergare
printre galaxii de clipe
fără unduiri de-aripe
numai zbor fără odihnă
să coboare ieri în tihnă
într-un semn de întrebare
trei de trei le-au...
cât adevăr încape într-un ceas,
câtă întrebare,
câte braţe schiţează regăsiri,
câte priviri sărutul,
când trenuri se scriu între azi şi ieri,
din întâmplare în întâmplare,
şi nu mai ştii eşti sau te scriu teii…
cât vis în vis, cât dor în...
unde vă preaduceți oare
unde pasul de copil
mai aleargă, mai ajunge
unde-i strigătul ce-aduce
veacuri de clipiri de pleoape
peste ochii mamei dulci
când răspunde sunt aici
unde oare, unde, unde
mai răspunde azi
strigătul de prunc
mai...
de-albastru-verde mă privea
atâta soare fost-a şi-azi să treacă
atâta seară cum venea
din vreo înserare mult mai multă
închisă într-un colţ de clipă undeva
atâta dragoste îi spuneam fără cuvinte
mai în şoaptă, mai pe sărite
cum stelele...
hai cu mine
n-am cu mine, am cu tine
drumul mereu împreună
chiar de nu vede mai nimeni
joi sau miercuri dimineață
hai să ne-alungăm din ceață
și spre ceasul care doarme
să desenăm carul mare
să ne caute în zare
iar pe oiștea-i orele
de...
de aer, drumuri de pământ, de ape
drumuri de fier, drumuri de drumuri și suflete
ceasuri oprite la ora șapte
unu, șaisprezece, douăzeci și trei
ceasuri care merg tot timpul
cum niște inimi care nu vor să se oprească
zări care așteaptă și...
Nimic nu-i astăzi mai sinistru
Decât CioLAŞU prim-ministru.
Am avut de multe ori
Mari regi şi mari domnitori;
Am avut Mihai VITEAZUL*,
Ce-a rupt turcilor grumazul.
Azi avem Marcel CioLAŞU,
Agramatul şi trufaşu'.
De la munte pân' la mare,
Am avut Ştefan cel Mare
Şi pe Mircea cel Bătrân,
Ce băgau spaimă-n păgân.
Am avut Mihai Viteazul:
Turcilor le-a rupt grumazul.
Azi avem Marcel cel Mic,
Agramat, om de nimic.