Prin păienjeniș de drumuri,
Caut drumul meu din ochi,
Pricăjit, muiat în fumuri,
Pere-un cântec de deochi.
Deochiații stau la mese,
De isteți aruncă gluma,
Ce mai vine cu „dulcese”,
Care nu mai prind acuma.
Clasicismul e o...
Poezie de Constantin Obadă despre glumă, inteligență, fum, risipă, acasă, muncă, oameni, lume, poezie, ochiEu nu mai rabd acele vise,
Spoite-n albia uitării,
Ci isc o boare de narcise,
Când traiul sună disperării.
O dulce bunicuță, mi-a spus că în iubiri,
Mor visele urâte, și vorbele-s subțiri,
Că-n basme oglindesc, tot ce dorește viața,
O purpură de vis i-mbujorase fața.
Și-am plâns de bucurie, cum plânge o mireasă,
Când dusă spre iubiri, mai des...
Poezie de Constantin Obadă despre râs, urâțenie, vis, bucurie, lacrimi, povești, copii, ochi, față, viațăEu nu mai rabd acele vise,
Spoite-n vorbe dulci cântate,
Căci au murit treptat ucise,
Atâtea doruri ne-mpăcate.
Albaștri ochi prin sita serii,
Ca două flori de măr rotat,
Au fulgerat tot valul verii,
Cu suflul lor duios cântat.
O..., Doamne cum au fost aprinse,
Acele tainice porniri,
Ce zac acum în mine stinse,
Sub maldăre de amintiri....
Mi-i sufletul bătrân strigoi,
Iar lăcomia voastră-i câine
Eu nu-s contemporan cu voi,
Dar voi, prin mine ve-ți rămâne.
Când soare dogorește-n suflete nădufuri,
Când nu adie vântul câmpii, pădure, stufuri,
Când din noianul mării nu urcă nici o boare,
Când toate nu-s scăldate decât în ploi de soare,
Se naște-atunci o stare ce sparge vechi tipare,
Căci tot...
Umede de-a umbrelor visare,
Martore stau streașine de case,
Rebegite strălucesc pioase,
Prelungiri de eri prin noi în zare.
Veșnică e pura dimineață,
Soră cu lumina suitoare,
Cugetarea mea tăcută-nvață,
Cum că viața nu-i decât...
Abia cuget cugetarea,
Că din eu, sar vâlvătaie,
Fost-am frate eu cu marea,
Ori un strigăt de bătaie.
Port în mine sita lumii mereu nouă,
Care cerne neguri din sclipiri de rouă,
Port nădejdea vremii către alte stele,
Strecurate-n spuza cântecelor mele.
Eu nu mai rabd acele vise,
Brumate-n taina mângâierii,
Ci fiare-n vraja lor ucise,
Să urce către anii înălțării.
De vraja ta, din dorul tău,
Copiii cresc cuminți,
Asemeni unui strașnic Zeu,
Ne ești iubire și părinți.
Abia cuget cugetarea,
Că din eu, sar vâlvătaie,
Frate-am fost cândva cu marea,
Ori un strigăt de bătaie.
Fetița mea din depărtare,
Ca un părinte-aștept să vii,
Să curmi tristeți mistuitoare,
S-alungi urâtul în pustii.
Fetița mea din depărtare,
Eu te aștept cu gând peltic,
Când o să-ți dau o sărutare,
Sau poate n-o să-ți dau nimic....
Dorul gând s-a dat uitării,
Când eram de-o șchioapă om,
Și ca valurile mării,
Și ca frunzele din pom.
Trec pe apa tinereții,
Barca lumii-ncet poeții,
Știu băieții cum să scrie,
Ei le-mbracă-n formă vie.
În satul meu din valea unui munte,
Ornat cu zmeurișuri solitare,
Revăd în portul pletelor cărunte,
Zugravi boind cu var curat altare.
În satul meu din valea unui munte,
Eroii torc din liniștea eternă,
Cei vii în jocuri și nădejdi...
Când soare dogorește-n suflete nădufuri,
Când nu adie vântul câmpii, pădure, stufuri,
Când din noianul mării nu urcă nici o boare,
Când toate nu-s scăldate decât în ploi de soare,
Se naște-atunci o stare ce sparge vechi tipare,
Căci...
Stau vis în prag de dor, vibrând seară de seară,
Cum picură amurguri arama solitară,
Altare răzvrătite de umbre beau lumini,
De se creaz-un farmec ce fac să te închini.
Icoanele splendorii din roșu se ivesc,
Cutremurând o lume cu har...
Stau vis în prag de dor, vibrând iubire-n pară,
Cum picură amurg arama solitară,
Nicicând credința lumii nu poate să încapă,
Altare răzvrătite de umbre beau lumini,
De se creaz-un farmec ce face să te închini.
Minune din icoane apuse...
Poezie de Constantin Obadă despre fanatism, artă, artă fotografică, lume, minune, credință, farmec, umbră, vis, dorUnde-i vremea lumii care,
Flori purta în roza ei,
Unde buruieni amare,
Erau smulse cu temei?
Azi maestrul vremii hâtru,
Ocrotește buruieni,
Radios, solemn, cu-n schiptru,
Zilnic taie din Luchieni!
