Imaculatul alb, din albul zăpezii,
Mereu albul, cade, iar ramuri ce mișcă,
Cu freamăt de frunze, îmbie o trișcă.
Așa, cresc păduri, din ploi și din soare,
Ca oameni din neam, ca fructe, din floare,
Eu, simt vremea, verde, în albă cum trece,
Din albă târzie, în pururea rece.
Maestra natură, cu falduri rotunde,
Frumosul etern, de moarte-l ascunde.