Amintire!

Amintire!

Când mă jucam cu bunicii,
credeam că bunicul e Ceahlăul,
iar bunica Sfânta Ana, care ogoaie,
din piscul hornului, vatra pământului.
În ochii lor blânzi, mi-am scăldat copilăria,
iar din lacrima lor, mi-a încolțit în suflet iubirea.

De la ei am învățat să fiu bun,
și cinstit, cumpătat și îndurător.
Cum se mai veseleau ei, când eu îi strigam,
arătându-i cu degetul: Bu și Buia.

Bunicul mă lua pe genunchii lui mari,
și mă sălta în sus, iar bunica mă săruta pe frunte,
și-mi dădea un măr sau cine știe ce bunătate,
cum nu mai era alta pe lume...
Doamne și cum s-au dus, în lumea tăcerii!

Te duci acolo c-așa vrei.
Dar dacă nu vrei, nu te duci, că nu te silește nimeni.
Așa zicea Dumnezeiește bunicul, odată,
când eram eu băiat de școală.

Dar, într-o zi l-am văzut, cam pământiu la față,
s-a ridicat din patul suferinței,
cum a putut, și a ieșit, la poartă,
să mai vadă oamenii și soarele.

Setea de lumină, chinuie până în ultima clipă.
De-aceie poate, a strigat poetul:
Mai multă lumină!

Acum, când nu-i departe să fiu și eu bunic,
amintirea lor izvorăște lacrimi,
care se preling duioase,
în iubirea nepoților!