Din piscul vieți-n josul scării,
Din urmă, mă gonește vremea,
Din soare, nourii uitării!
Și cum cobor, firava scară,
În veșnicii, ce m-au uitat,
Eu simt, ca-n reverii de seară,
Că mor visând, întinerit!
Pe drumul care mă strecor,
Suindu-l, câte n-am râvnit?
Azi, ca un pelerin cocor,
Dispar, adânc, în infinit!