Film mut!

Film mut!

Iată, închid ochii,
și pe ecranul unui vis pierdut,
văd fermecata copilărie.
Ce înalt e bunicul! Cât Ceahlăul.
Și cum udă florile, și cum stă aplecat,
pare un Polifem, când mulge oile.
Iar bunica, duioasă, pare Sfânta Ana,
care, liniștită, din gura hornului,
ogoaie arșița pământului.

Uite-i cum se veselesc,
când mă-nvață să le spun pe nume,
iar eu nu le spun decât: Bu și Buia.

Bunicul mă ia pe genunchi iar bunica,
mă sărută pe creștet și-mi dă o turtă dulce,
cum nu e alta mai dulce pe lume.

Și ei râd fericiți, că li-i nepotul isteț.
Eu le simt iubirea, și ador să mă cuibăr,
în sufletul lor, legănat de vreo poveste cu Făt-Frumos.

Cât e de când au trecut în lumea tăcerii?
Nu prea mult.
„Dacă vrei, te duci acolo, dacă nu vrei nu te duci,
că nu te silește nimeni, dacă tu nu vrei”

Așa zicea bunicul la un pahar,
când eram băiat de școală, și n-am uitat până azi.
Dar, într-o zi, l-am văzut cu fața pământie,
cum s-a ridicat din pat, cum s-a dus în grădină,
apoi la poartă, să mai vadă odată oamenii și soarele.

Setea de lumină chinuie până-n ultima clipă.
Nu-n zadar strigă poetul: „Mai multă lumină”
Deschid ochii. Visul se destramă.
Toate se preling în trecut, și-ntrezăresc fântâni,
din care nepoții mei beau sfioși, minunea copilăriei.