În care valuri bat iluzii,
Furtuni când vin, abia-s în stare,
S-aline-n țărmi uitați confuzii!
Vechi amiral, eu stau la cârmă,
Sî-ntâmpin vremi ce au să vină,
Apoi le leg cu câte-o sârmă,
De gândul meu să dea lumină!
Limpezitorii de furtună,
Nu-s decât niște-ntunecați,
Oricât se-abțin, oricând se-adună,
Eu simt ades că sunt șocați!
Dar, lumea-i lume pân' ce moare,
Și toți au drept, la vre-un cusur,
Ei, uită-n veci ca fiecare,
S-aleagă adevărul pur!
Căci adevăru-i o durere,
Ce-și taie dur din dulci himere,
Că cine-l ia să și-l îndure,
Cum strălucește din mistere!
Se pare că trăiesc pe-o mare,
Ce stă în veșnică furtună,
Uitând că totuși e sub soare,
Uitând că-n sine e-o minciună!