Când ploaia te doboară, când vântul te oprește,
Când nourii pe umeri, te-apasă tot mai greu,
De-ți cumpănesc destinul, la cât mai vremuiește?
Dar totuși chinuirea, e-o lege-adânc-a firii,
Natura te dizolvă-n modele pentru alții,
Căci n-are scop în sine, nici vise-n veci iubirii,
Când tu schimbi fața lumii, durerii să te-nalți!