Furtuni aruncă marea-n valuri,
Sedusă, mult domesticită,
Revine credincioasă-n maluri.
Natura ei e tulburată,
De patimi grele ce scânteie,
În norii grei când se deșartă,
Să iște-n ceruri curcubee.
Asemeni mării e femeia,
Când spumegă la vreo mânie,
Dar potolită e scânteia,
Ce-animă-n valuri omenia.