Păstor, român, cu datină străbună,
Dar, strâng în pumn, nemărginiri stelare,
Esențe noi, de soare și de lună.
Mă culc..., în iarba visurilor clare,
Rapsod fecund, cu dor, de revelații,
Dar, îmi revăd, în prelungiri de zare,
Sublimul zbor, și cânt, spre constelații.
Mă culc..., în iarba visurilor clare,
Stegar al păcii-n grai, șoptit de mamă,
Dar, mă ridic..., nestăvilită mare,
Când, ursitoare..., rele furii cheamă.
Mă culc..., în iarba visurilor clare,
Centurion..., în Dacia străveche,
Dar..., isc mereu, din lunga frământare,
Miracol românesc..., fără pereche.