De clipe dulci înfățișarea!
De când îl simt vicleană, parcă,
Mă-nnobilează cu uitare!
Odată mort..., se înțelege,
Nici Dumnezeu nu-ți mai dă viață,
Dar, de robești sub aspră lege,
Să mori luptând, mai bine-nvață!
Durerea, cât e tot durere,
Rămâne, cea mai bună pază!
Dar, de-o tratezi cu vreo plăcere,
Te schimbă morții, cu emfază!
Nu-s cei mai mari, că vor să fie,
Și nici piticii cei mai mulți,
Natura, e o simfonie,
A compensării, de-o asculți