Simt duios!

Simt duios!

Simt duios cum piere urma,
Doritoare de-nceputuri,
Cum mi se brumează cârma,
Primăveri-n sumbre cânturi!

Și mă prinde-o dulce pace,
Și mă simt, din altă eră,
Parcă vremea se răscoace,
Parcă nimeni, nu mai speră!

„O..., nimic, cât ești de mare”,
Fruct în pomul vieții mele,
De te-ai coace, cui va pare,
Că ești soare, printre stele!

Și când valuri mă amână,
De la țărm, să ies în larg,
Simt, o proaspătă țărână,
Cum m-atrage din catarg!

Și cum cad în calea vieții,
Ca un plumb, topit în humă,
Numai zorii dimineții,
Mă albesc, cu-n soi de brumă!

La hotarul neființii,
Caut încă, trandafirii,
Ce ivesc din urma ginții,
Toate cântecele firii!