Luceafăr viu sclipind de vremuri,
Profund pătrunzi de ne cutremuri,
Și-n armonii de valuri sfinte,
Robești simțirea mea părinte!
Luceafăr intuind din toate,
Lumini din lumi ce s-or socoate,
Tu vei rămâne-ntre luceferi,
Iubirea...
Tu, ești, comoara mea de preț,
Iubire sfântă și duioasă,
Căci tu, faci gândul mai isteț,
Și viața..., mai frumoasă!
Sfios, în stihuri, te slăvesc,
Iubire-n veci..., curată,
Căci eu, cu tine-ntineresc,
Și uit..., moartea deșartă!
Greierii
acești spărgători
de grevă
a(i) nopții
Mi-au recitat
toate poeziile lor
de
dragoste
până-n zori
Nici nu știu
când
a trecut noaptea
Dintr-o parte
în alta
a
patului
Noaptea te visez întruna
ziua-ntreagă-i un coşmar
în cerneală totuşi luna
pare-o lacrimă de jar
Ziua-ntreagă-i un coşmar
scriu cu litere de foc
dragoste nu ai habar
dacă-n lume am un loc
Scriu cu litere de foc
în...
Parcă-i un balet cu mirese-cireşi-înfloriţi în adiere
de fotoni de-april, Iubito, parcă ninge inocent, foşnitor,
şi răsună corala din frunze maronii de la imperialii
platani seculari, peste acei pribegiţi pinguini aurii,
de margine de-azuriu...
Pe malul râului, când stam,
Când lin, curgea visarea,
Din unda apei, eu, prindeam,
Adeseori, cântarea.
De câte ori, n-am refăcut,
În lumea de pe maluri,
Noianul vieții, petrecut,
Din spuma unor valuri.
Pe malul râului, acum,...
Pământul, doarme, ca un șarpe,
La țărmul mărilor, de ape,
Sedus, de-al valurilor harpe,
Visează la furtuni, mioape.
Pământul, largului aproape,
Cu mii de brațe, cheamă ploaia,
S-ogoaie mâinile pe sape,
Ogoarelor în sân, văpaia....
Visam..., că sunt, în vremuri ideale,
Unde nu-s nori, nici trăsnete-n furtună,
Visam..., că ceru-i o albastră vale,
Din care, luna stele-n basme-adună.
Visam..., că zbor, năier, peste pământuri,
Unde nu-s libertăți, cu legi, cusute,...
Pleca-ne-vor uitării vorbe,
Sublime timpuri care vin,
Cum marea-n valuri se resoarbe,
S-ogoaie zbaterea-i mai lin.
Pierdute-or sta a noastre vise,
Pân' resorbindu-se-n urmași,
În era altor paradise,
Luci-vor temple de incași!
Trecuții ani n-o să mai vie,
Ce-i presimțim se duc pe rând,
Natura n-are omenie,
Nici revelație de gând!
Nepăsătoare, nici că-i pasă,
Durerii oarbe, trist destin,
Vicleană, soarbe radioasă,
Prezența clipelor ce vin!
În țara toamnelor târzii,
Amurguri vii, mai ard în zare,
Până se pierd, ca-n erezii,
Lumini din raze..., solitare!
În țara toamnelor târzii,
Speranțe, nu-s, a primăvară,
Căci timpul trece-n amnezii,
Și-n ploi, ce cad, fiece seară!...
Noiembrie, din poarta zării,
Cu nori păgâni, sprințari la ploaie,
Alungă visu-nseninării,
Și frunze blonde-n mari puhoaie!
Cum muribunzii ies, o clipă,
Înviorați, în prag de casă,
De rude, cred că se-nfiripă,
Ciulinii morții duși...
Viața, lasă urme-adânci,
Și-n umbra lor, îmbătrânim!
Dar, când ne pier, tării de stânci,
Mai ține oare, să trăim?
Și..., de-om trăi, ce-am dăinui?
Decât, povara unor vise,
Ce nu se pot, tămădui,
Decât, prin veșnice eclipse!
Câte vise ard pe rug,
În a flăcării uimire,
Suferinței tot un plug,
Pune capăt răzvrătirii!
Și cât viața curge lin,
Ară mica speranță,
Dar când lumea-i în declin,
Arde tun de la distanță!
Prind a înțelege, simfonia ploii,
Care bate ziduri, care bate geamuri,
Ea nu-i decât setea din cerul nevoii,
Care păoartă norul, care mișcă ramuri.
Prind a înțelege luminarea zilei,
Care mână umbre, taine și dureri,
Ea revine...
Când arșițe ard fața și sufletul nădufuri,
Când nu adie-n vânturi nici frunze și nici stufuri,
Când de pe mări nu urcă spre-nălțimi o boare,
Și peste neam polul din sare iscă soare,
E-o stare ce iese din vechile tipare,
Căci tot ce-i...
Ce moale-i reavăna țărână,
Pe care acuma o sfărâm,
Poate cu Dacii dau chiar mâna,
Cu mine de pe alt tărâm.
În bulgări văd toată lucirea,
Atâtor ochi care-au plecat,
Cum urcă-n spice înorarea,
Cu fiecare semănat.
Martore stau streașine de case,
Umede de-a nopți-nrourare,
Rebegite țârâiesc încet sfioase,
Prelungiri de eri prin mine-n ere.
Veșnică dar nouă dimineață,
C-o rotire de lumini stelare,
Cugetarea mea acum învață,
Cum că viața nu-i...
Cine știe drumul lung către „a fi”?
Cine-mi spune vremea când ne-om mântui?
Cine precizează dacă azi nu-i ieri?
Cine leagă fire tainice-n eteri?
Cine garantează că viața nu-i moarte?
Ori că moartea însăși viață nu împarte?
Cine știe...
Pleca-vom mulți uitării cale,
În zori de lumi ce altei vin,
Cum marea-n valurile sale,
Se primenește în declin.
Pierdute par a noastre vise,
Dar regăsindu-se mai vii,
Vor străluci din largi abise,
Altarul marii poezii!
