Anii noștri, trec sub soare,
Zbor, de păsări călătoare,
Trece-n calmul bătrâneții,
Nerabdarea..., tinereții.
Fluviul vieții, curge-n lume,
In noi albii, cu-alte nume,
numai Moartea..., căpcăuna,
Arz-o focul..., e, doar una!
C-o sfidare, fără margini,
Sfinxul, șuieră-n pustie:
„ Voi.., neputincioșii oameni,
Sunteți..., doar, zădărnicie.
Umbra mea..., e colosală,
Și stăpână..., pe pustie.
Umbra voastră, n-are fală,
Că-i curată..., parodie....
Vântul poartă norii, fulger zarea scapă,
Colo, pe pădure, ropotu-i mai tare!
Uzi, până la brâie, munții, râd în soare,
Plouă pe tarlale, dornice, de apă.
Plouă!
Stau, pe sub umbrare, cam plouați, cocoșii,
Fete și neveste, strâng...
Eu..., îmi iubesc Partidul meu!
El..., s-a născut, din treiul greu,
Spre bine a luptat, mereu,
El..., anii surzi și ticăloși,
Cu domnii cruzi și mincinoși,
I-a spulberat, ca pleava-n vânt,
Și drepte legi, acuma..., sunt,
Pentru cei...
Vino, dorule, pe ape,
Pe câmpii, cu iarba grasă,
Vino, dorule, aproape,
Să oftăm, după aleasă.
Și-apoi, dorule, te du,
Sus la munte, știi tu, unde,
Și de-acolo, îmi adu,
Dragostea, ce mi s-ascunde.
De-i găsi-o, în poiană,...
Simt..., materia în sine,
Cu eterna ei, mișcare.
Ea, se pierde și revine,
Ca și marea, în izvoare.
Oare..., dulcile izvoare,
Nu se rătăcesc, spre mare?
Nu cresc, ierburi, chinuite,
Frământate, de copite?
Cum..., mișcarea, de...
Vine..., iarna timpurie,
Cu eterna-i, cărunție,
Unde ești, copilărie,
Dor de viață, bucurie?
Unde ești, tu..., bărbăție,
Brațe, minte, poezie?
S-au pierdut, în cele viduri,
Ca și fețele, în riduri.
Anii tineri, în bătrâni,...
Ai fost, scut al românimii,
Cuib viteaz, și-nțelepciune,
Arc, în inima turcimii,
Când voia, închinăciune.
Ai fost, strajă răbdătoare,
Veacuri, pline de dureri,
Dușmanii, îți cereau iertare,
De călcau, a tale vreri.
Când sunai...
Din sudori..., și din tăciuni,
Brațe tari, iscă minuni,
Suflete..., ca roua dimineții,
Ape limpezi, susură vieții!
Ca și lanțul carpatin,
Comori..., Partidul are,
Izvorul lui..., ne e destin,
Noi..., curgem fluvii, către mare!
Cântă, antica legendă,
Îndrăzneala lui Icar,
Simți, regretul omenirii,
În suiș, fără hotar.
Simți, nădejdii milenare,
Vis de zbor, întrezărit,
Prăbușire, de altare,
Om, în valuri, vălurit.
O..., Icar, a tale aripe,...
Slăvită fii..., în veci, sublimă poezie,
Tu, Zână, îndrăgită, de tineri și bătrâni,
Arome-nmiresmate, simțirea, ne-o îmbie,
Să închinăm, în cinstea, poeților români.
Octombrie-i brumar, al nopților de toamnă,
Iar ziua, rumenește,...
Mi-aduc aminte..., parcă ieri,
Mă ascundeam, în lilieci.
O..., voi, eterne primăveri...
Cu dulce cântec de culbeci.
Mai simt, aromele de tei,
Balsam suav, din Mai, etern,
O..., dați-mi anii..., anii mei,
Să nu-i mai las, să nu-i...
Tu, gândire omenească,
Ești, grădina mea cu flori,
Vreau altoiuri noi, să-ți crească,
Din seninuri, fără nori.
Printre miile de ronduri,
Sclipitoare, ard, și stele,
Lumineze drum, în gânduri,
Cea mai pură, dintre ele!
Zorii,
discreții cavaleri ai dimineții,
mă trezesc,
cu chipul lăut,
în baia de lumini,
încropită de soare,
dincolo, de fruntariile nopții!
Aerul,
purificat, prin sita pădurilor,
sărută florile din balcon,
trece pervazul...
Culeg struguri, rumeniți,
din inima,
vie,
a țării,
și-i zdrobesc, în teascul,
inimii mele!
Esența buchetelor, o dau,
oamenilor.
Oamenii, beau scânteind,
de plăcere, nectarul!
Apoi,
ei prind în brațe,
timpul....
Curg,
inimile noastre,
râuri,
de dragoste,
în,
fluviu sonor!
Valuri,
înspumate,
de viață,
soare,
râvnă,
și dor,
ele,
escaladează,
ultimul versant.
Acolo,
da,
numai,
acolo,
sus,
e lacul,
sclipitor,...
Ca stele polare,
Ca săbii în soare,
Gânduri, sclipesc.
Ca valuri în mare,
Ca mări, de ogoare,
Brațe foșnesc.
Ca floare, din floare,
Ca vremi, noitoare,
Inimi, iubesc.
Sună, suflet de lumină,
Orga ta, de cântece și dor,
Sună, cât mai sună plină,
Lira ta, rapsod nemuritor.
Cântă, vremile cu soare,
Apele, în ritm de simfonii,
Omului, fii înălțare,
Gând isteț, și zbor, spre galaxii.
Cât..., scântei, sar din cărbuni,
Împletim țării..., minuni.
Cât..., tristeți, în lume bat,
Doruri..., nu mai dorm, în pat.
Cât..., Carpații, țin comori,
Nu e timpul..., ca să mori.
Cât..., izvoare, cată mări,
Visători..., suim...
Sensul, dragostei eterne,
Viu, pogoară printre noi,
Și din vrăji tăcute, cerne,
Fericirile..., în doi.
Cei robiți, o viață-ntreagă,
Floarea dragostei, iubesc,
Și doar timpul, îi dezleagă,
Când, bătrâni, o părăsesc.
