Noaptea-i clară ca o zână,
Îndrăgită de poet,
Ca o apă de fântână,
Izvorând răcoare-ncet.
Mândre stele par fecioare,
Ispitite de Amor,
Care cer o sărutare,
Care suspină de dor.
Fereastre stau deschise către astre,
O minte clară leagă infinituri,
O dragoste de om sclipirii noastre,
De căi lactee cu sublim bat nituri.
E o curgere în toate,
Deșertare-n deșertare,
Cine stă să o socoate,
Deșertându-se din toate?
Cine știe valuri mării,
Câte bat stihia zării?
Cine știe bietul soare,
Câte pete-n patimi are?
Cine tainele iubirii,
Deșertări în...
Unde stați raze de lună?
În ce taine v-ați ascuns?
Hai veniți c-o mină bună,
Negurii de nepătruns.
Unde stați raze de soare?
În ce nouri trecători?
În ce mări vă oglindiți?
Năvăliți aprinse-n zare.
O dulce bunicuță, mi-a spus că în iubiri,
Mor visele urâte, cum mor iubind satiri,
Că basmele se leagă, cu alte mii de basme,
Că straiele vieții nu sunt decât fantasme.
Că omul în lumină, cu greu se-nvrednicește,
Ci tot în neguri cată...
Deși trec sită nu prea nouă,
Eu cern rugina vremii mele,
Ca toate boabele de rouă,
Să bată smalțul altor stele.
Nu aștepta acele vise,
Spoite-n patima uitării,
Ci iscă din nădejdi ucise,
Speranțe încă înălțării.
Nu rabdă omenirea vise,
Roite-n nopți de revelații,
Ci dornică de noi abise,
Eternul ei încearcă spații.
Fereastre vieții stau deschise,
Să primenească atmosfere,
Ca din durerile ucise,
Să crească visul altor ere.
Să crească valul fericirii,
Să bată vântul primenirii
Iar cată visele ucise,
Să crească azi omenirii.
Dacă mai rabd acele vise,
Spoite-n vorbe dulci cântate,
E c-au murit în noi ucise,
Atâtea doruri zbuciumate.
Copacii țării mor în cercuri,
Când siluiți de vânturi tari,
Plesnesc ca legendare arcuri,
Strunite-n timpuri de tătari.
Nu cred că mor fără să știe?
Cât sunt de-ndurerați,
Nici că destinul nu-i îmbie,
Din șes să urce spre Carpați.
O umbră de mustrare mă cuprinde,
Când mintea mea animă vechi mistere,
Ca orice om neputincios când tinde,
Un zbor de gând purtat de sfere.
O umbră sură de dorinți apasă,
Trecut meu de palide norocuri,
Când din noianul unor ani îmi...
Pojarul unui trai torid,
Cu setea minții se ogoaie,
Unde-i pământul mai arid,
El sună dor și-ncântă ploaie.
Deochii iscusirii cresc,
Păduri în stepa lumii,
Cu vânturi dulci ușor prășesc,
Ogoare țipătoare vremii.
Eu trag...
Ce umedă și grasă e țărâna,
Pe care acuma o sfărâm,
Poate cu Dacii dau acuma mâna,
Plecați demult pe alt tărâm.
În bulgări văd toată lucirea,
Atâtor ochi care-au plecat,
Cum urcă-n spice înorarea,
Cu fiecare semănat.
Pojarul unui trai torid,
Cu setea minții se ogoaie,
Unde-i pământul mai arid,
El sună dor și-ncântă ploaie.
Deochii iscusirii prind,
Umbrare-n stepe milenare,
Doinind cu vânt în zori colind,
Prășesc ogoare țipătoare.
Eu trag...
Eu plâng argintul unui râu,
Când piere-n josul apei,
Cum plâng mlădițele de grâu,
Când cad de setea apei.
Asemeni plâng pe cei bătrâni,
Când mor fără de urme,
Că nu-i tristețe la români,
Ca pierderi dragi de nume.
Dă-mi olul tău sfântă fecioară,
Să beau nectarul tinereții,
Să mă cunun acuma iară,
Cu toate farmecele vieții.
Dă-mi gândurile ce-mi crescură,
Gândirea mea o catedrală,
Dă-mi sprinteneală-n săritură,
Să zbor în lumea siderală....
Migală mută-n crez torid,
O sete oarbă care moaie,
Unde-i pământul mai arid,
Acolo sun viori a ploaie.
Deochii mei în timpuri văd,
Păduri de brazi doinind izvoare,
Pe dune triste care șed,
Zăpezi eterne cad din soare.
Eu trag...
Mai slăvit visării noastre,
Multora tu întârzii,
Chiar de-s zările albastre,
Aura de poezii!
Chiar de uzi cu apă vie,
Pomul trist și infantil,
N-o să-ți crească razachie,
Tulburând al vieții stil.
Ramuri multe, moarte zac,
Prin grădina vieții mele,
Zilnic, prind să mă desfac,
Ploaie neagră de surcele.
Primăveri cu mii de cercuri,
Repictăm cu floare albă,
Poame dăm de multe feluri,
Și râdem de câte-o babă.
Din grădina...
Nu aștepta acele vise,
Căzute-n patima uitării,
Ci iscă din nădejdi ucise,
Speranțe încă înălțării.
Nu rabdă omenirea vise,
Roite-n nopți de revelații,
Ci dornică de noi abise,
Eternul ei încearcă spații.
