Roind veacuri, aburite,
Mai refac altare humii,
Cu gândiri, întinerite!
Astfel sunt, reanimării,
Dat, c-o inimă de fată,
Să înviu, calea pierzării,
Din iubiri, de altădată!
Iată-mă sfios, pe stradă,
Cu vecinii mei de loc,
Respectoși, că sunt Obadă,
Toți, îmi spun, un: „Hai noroc”!
Uneori, un râs de fată,
Dulce, firavă, plăpândă,
Stă cu ușa descuiată,
Noaptea, dragostea s-o prindă!
Dar, mai văd, o..., Doamne iartă,
Un chirurg, în sinea lui,
Cum mă taie, ca pe-o tartă,
Și mă-mparte..., orișicui!
Așadar, când eu..., Poete,
Aș voi, să fiu, doar eu,
Până să m-adun din cete,
Aș muri..., de dorul meu!