Pe care-o-ncepi din primăveri,
Când caști risipă-n nicăieri,
Apoi te amăgești c-o vară,
S-aduci făină în cămară,
S-o ai în toamna solitară,
Când regretând să plângi vioară.
Că prea devreme-a iernii sorți,
Te strânge racla sloi din morți.
Dar ce-i viața oameni buni?
O fâlfâire de lăstuni,
O apă primenită încă,
Din noaptea vieților adâncă,
E cineva care o știe,
Sau poate-o curgere acum,
Când pentru-a sivei meserie,
Ne iscă și ne zvârle-n drum.