Vinovaţi de lumină, îngerii

Vinovaţi de lumină, îngerii

Speram că spinii viselor albastre
nu vor sta pe fruntea îngerului meu,
din străveziul trup se prelingea-un astru –
într-un colţ de noapte plângea Dumnezeu.


Să rămâi singur ce aspră osandă,
iar umbra celor trăite scursă demult
în vidul de-albastru, ca luna rotundă
pentru spaima zilei de mâine tumult.


Cădeau în gol bucăţi de paradis
într-un un cutremur de curcubeie sfinte,
ca o pupilă, sufletul deschis
aduna culori din prund de cuvinte.

“Poezie de Gavriil Stiharul”