De ce?
Caiet Nr. 5 - Poezii 1971
De ce..., în fiecare zi,
Mori tu, iubire oarbă?
Tu Doamne, n-o mai limpezi,
Când are chip, de babă!
De ce..., în fiecare zi,
Mori tu, iubire oarbă?
Tu Doamne, n-o mai limpezi,
Când are chip, de babă!
În mine, zac, planete moarte,
Și alte..., care se desprind,
În mine, sac, porniri deșarte,
Și alte..., care, lumii prind!
Din spasmul, unor, largi ecouri,
Eu..., sorb, eternul lor amar,
Dar, tulbur, ca un soi de nouri,
Renasc...,...
Poemul toamnei, ce-ntârzie,
Oricât, i-am da, o formă pură,
Nu tremură..., de poezie,
Nu radiază..., vreo măsură!
Rugina lui, încet l-apasă,
Spre visul, marilor înghețuri,
Când el, în rada lor se lasă,
Sedus, de patimi și eresuri!...
Cumplit, o arșiță m-apasă,
De cad adesea în delir,
Tu..., tinerețe radioasă,
De ce tot cați..., spre cimitir?
Oricum, mă ție încă soarta,
Să pot și eu să împlinesc,
Desăvârșirea mea în artă,
Și ce mai pot, să-ntrezăresc!...
Mai sperăm nădejdii,
Din iubiri pierdute,
Doar, când iar primejdii,
Vin..., necunoscute!
Șlefuim destinul,
Plin de biruință,
Până când..., declinul,
Crede-n neființă!
În veșnicie, mă preling,
Pe-o clipă solitară,
Dar, ca un nevăzut paing,
Urc scara vieții, iară!
Așa cum, doruri vii se sting,
Ades, pe căi răzlețe,
Amoruri pătimind, disting,
Seduse, dulci noblețe!
De cât..., la vatra tinereții,
S-ajungi nevolnic, ori posac,
Mai bine, floarea bătrâneții,
Adun-o grabnic, într-un sac!
Apoi..., pe ape, fără maluri,
Ori, prin pustie, fără drumuri,
Cân o presori, să piară-n valuri,
Mai tămâiazo,...
O lume-n mine a căzut,
Din patima iubirii,
Ca în oceanul nevăzut,
O flotă, răzvrătirii!
Amarnic, Doamne, m-a durut,
Prietenia, care,
Cu cât mai nobilă, s-a vrut,
Azi, nu mai e nici zare!
Glasuri noi, necunoscute,
Tulbură, iar zarea!
Corul inimilor mute,
Învață..., uitarea!
Zarea zării, iară cade,
Plină, rotitoare,
Vremea moartă-n noi mai șade,
Tristă încântare!
Se pare, totul că-i repaos,
Când stai, în liniștea sihastră,
Că cerul, nu-i decât adaos,
Pierdut, în sinea lui albastră.
O clipă, sorbi imensității,
Tăria prospețimii sale,
Și parcă, iști eternității,
Prinosul, strălucirii tale!...
Sfinte patimi, de iubire,
Suferiți, din bunătate,
Dar, când dați în fericire,
Străluciți, numai păcate!
Nu cătați, în altă lume,
Bunătatea fericirii,
Mulțumiți-vă cu-n nume,
Lângă voi, plin de iubire!
Depărtarea, ca și marea,...
Toamna, trece-n straie mândre,
Ruguri, pline de lumină,
Și cum flutură din tundre,
Pare-o galeșă regină!
Și cum curge-n vin de vie,
Și cum râde-n ochii țării,
Pare-o sfântă poezie,
Scrisă-n ziua sărbătorii!
Oameni buni, sătui...
Nu deschideți uși vieții,
Voi, timizi cu glas duios,
Nu mai plac nici chiar poeții,
Zilnic, care beau vârtos!
Cine vrea, mă rog stimuluri,
Țara-ntreagă-n vis se-mparte,
Mai lăsați a lenii chiuluri,
Cei ce scrieți, marea carte!
Unii..., au suit la ceruri,
Când era lumea, barbară,
Alții..., au creat misteruri,
Când ni-e lumea, nouă..., iară!
Eu, sărmanul, duc povara,
Pătimașelor mistere,
Nestatornica-mi vioară,
Ține ritmul, după ere!
Tu Doamne, nu mai ești în cer,
O..., iartă răzvrătirea noastră,
Tu ești adâncu-ne mister,
Ce luminezi ființa noastră!
Oricâte spații ne ating,
Ne ești, sublimă-ntruchipare,
Părinte-n suflete ni-e drag,
Tu, ești în noi, eternul...
Firave fire, de 'noire,
Animă..., restul vieții,
Ca florile de busuioc,
Visarea..., tinereții!
Iar eu, duios cu visul meu,
Privesc senin..., clepsidre,
Uitând, că mă golesc, mereu,
Necunoscute..., vidre!
Venim..., trăim...,...
E zi de mai, în fapt de seară,
Înaltul cer, aprinde stele,
Natura..., parcă-ntâia oară,
Ne picură în sân..., mistere!
Și ne urmăm, fără escală,
Dorinței, care ne înbie:
Nu vrem nici vulg, nu vrem nici fală,
Ci doar, un pic de...,...
Arcuirea vremii mele,
Săgetează, pân' la stele,
Patimi vechi și gânduri rele,
Vise goale-n strai de iele!
Arcuirea vremii mele,
Leagă minților inele,
Cum să scape, de tembele,
Nedreptății santinele!
Arcuirea dragei mele,...
Ai venit, tiptil, iubire,
Te-ai lipit, cum e mai bine,
Căci bolnav, de fericire,
Cine-n lume, nu-i ca mine?
Dar, te-ai dus, sfântă simțire,
Cum se duc, vorbe deșarte,
Astăzi, cauți, o iubire?
Eu, te caut, pân' la moarte!
De la-nceput, în veci e datul!
Altminteri, Doamne câte chinuri,
Căci toți am fi, ca necuratul,
Robiți, în patimi după cinuri,
Și revoltați, pe ordinea-ți divină,
Am fi cerut să pieri, chiar din lumină!