Bunăvestirea !

Bunăvestirea !

Ca omul bun și darnic,
E tot pământul țării,
Podoaba lui, frumoasă,
Mereu, e-n devenire.

El, suie din mândrie,
Carpații-n largul zării,
Și zarea, o coboară,
Pân' la limanul mării.

Și tremură de ciudă,
Când, nu-i dăm, ostenire,
Ca cel, ce-i bună gazdă,
În obcini și-n poeme.

Culcușuri moi, așterne,
Drumeților, în cale,
Din curcubeu, de flori,
În strai, de ierbi, perene.

Când ceru-i ca sineala,
Ne leagănă alene,
Și-n codrii lui, cei falnici,
Visăm, basmele sale.

Ca cel care, e vrednic,
Invidii, deghizate,
Din vremi, încă barbare,
Cu oști, năvălitoare.

L-au tot izbit, în plaiuri,
Cu multă, strâmbătate,
Dar, au sărit românii,
Să-i deie, libertate.

Cu arcuri, și cu ghioage,
Cu flinte sunătoare,
Ca oameni buni și harnici,
Cu tot pământul țării.

Podoabe-i lui, eterne,
Să-i potențăm lucirea,
Carpații, să răsune,
Doinind, în largul zării.

O simfoni-a muncii,
Din valurile mării,
Ce lumea o cuprinde,
Și-i dă, bunăvestirea !