Când..., nu adie vântul, nici puful unor iazuri,
Când..., din noianul mării, nu iscă-n zări, o boare,
Când..., toate, nu-s scăldate, decât de ploi de soare,
Atunci, se naște-o stare, ce sparge vechi tipare.
Căci multe, necomune, aduc în trai, schimbare !
Asemeni unor oameni, rătăcitori pe valuri,
Ce-așteaptă clipa morții, nemaivisând, la maluri,
Când..., toate li se-neacă, când..., toate-i dau uitării,
Când..., Dumnezeu, din ceruri, nu cată îndurării,
Atunci, hotarul nopții, alunecă în soare:
Căci multe, necomune, aduc în trai, schimbare !