Cândva...

Cândva...

Cândva...,
de la sine,
rotiri stelare,
s-au aprins,
cercuri,
străluminând,
tăceri,
și
nemărginite,
veșnicii.

Cândva...,
de la sine,
planeta mea,
a ars,
cuptor încins,

Dar...,
rotunjind,
gerul galactic,
a prins brumă.

Tremurând...,
a strâns în piept,
vulcanii,
mărturie,
că se hotărâse,
să ardă,
dor nestins.

Cândva...,
de la sine,
o cumplită,
arșiță,
i-a prins trupul,
dar a plâns mult,
până când,
într-o bună zi,
și-a ogoit,
setea,
cu toate,
apele lumii.

Cândva...,
de la sine,
umbla goală,
prin Cosmos.
Rușinoasă,
dar cochetă,
și-a țesut,
pe reliefuri,
o rochiță,
transparentă,
ca-ndrăgitul soare,
să-i mângâie,
discret,
formele,
de la,
distanță !

Cândva...,
de la sine,
a prins,
un guturai veșnic,
și... de atunci,
strănută,
în jocul soarelui,
cu marea.
și jocul zboară,
și plânge,
pe toate fețele,
lumii,
iar viața,
râde,
urcă
și crește,
coloană, de culmi,
spre,
culmi...,
stelare !