De ce ?

De ce ?

De ce..., îmi chinui, biata stripă,
În nopți de basm și de risipă ?
De ce..., cu fulgi, mai leg himere,
De dragul cui și-a cui plăcere ?

De ce..., din vreme timpurie,
Încerc, sublima armonie,
Când e știut, că din milenii,
Discret, apar în lume, genii ?

De ce..., încep să cânt betoane,
Orașe, oameni, străzi, raioane,
Când ele-abia-s, doar începutul,
Nedemn, acum, să iște cântul ?

Amice..., tu, cu limba lungă,
Mai tacă-ți gura ! Hai, ți-ajungă !
Ascultă, glasul meu profetic,
Sămânță rea, de om bezmetic:

E drept, trecut-au și milenii,
Până s-apară-n lume, genii,
Când timpul omului, gândire,
Era, de melci, în stăpânire !

Iar melcii, după cum se știe,
Tot melci rămân și-n veșnicie.
Pe când a omului suplețe,
Desprinsă-n salt, a prins să-nvețe !

De-aceia, azi, cu voie bună,
Din basm, am strălucit pe lună,
Și-om fulgui și alte stele,
Din dor de noi, în zbor spre ele !

Căci nou, aici, pe Terra vieții,
Ne cântă-n ritmuri noi, poeții:
Să n-ascuțim minte, de minte,
Iubind, pământul plin de ginte !

Astfel că, limba ta, spurcată,
O văd, cu neguri, înțărcată,
Iar cântul vremii mele-ntregi,
Se-nnalță, făr să-l înțelegi !