De nu era, să fiu un om !

De nu era, să fiu un om !

De nu era să fiu un om,
Poate, eram, un falnic pom !
Sau, poate, un sprințar atom,
Nedezlegat, încă, de om !
Ori, poate-o gâză, minusculă,
Stăpân, pe-o vastă campanulă,
Sau, poate-un câine, credincios,
Cu insomnii, după vreun os,
Ori, poate-o blândă de pisică,
Ce-nghite șoareci, doar de frică,
Sau, poate-o solitară cioară,
Cu nuca mică-n cioc, când zboară,
Să suie sus, tot mai înalt,
Să-și roadă miezul, pe asfalt !
Ori mut, ca peștele di apă,
Ce nu icnește, nici când crapă,
Sau, poate-a lupului jivină,
Adulmecând, etern o stână,
Ori, fluture, ori, fir de iarbă,
Sau, țap, cu ascuțită barbă,
Și câte nu puteam să fiu,
Din fluviul care, curge viu !
Dar, m-am ales, cu astă casă,
A omeniei, ce nu lasă,
În urma ei, decât durere !
Căci, pentru-ai fi în ev plăcere,
Toate-s distruse, fără milă,
În ritm domol, ori ritm în silă !
Astfel i-a omului făptură,
Stăpână veșnică-n natură,
De-o fi naturii, să sugrume,
No să-l mai nască regnu-i lume !
Că prea, buclucuri i-a făcut,
De-i trebui, alt început !
Natura, încă-i răbdătoare,
Timidă stă, parcă n-o doare,
Dar, când o da în firea ei,
Atunci s-o vezi: ehei ! ehei !