Frumusețea lumii !

Frumusețea lumii !

Frumusețea lumii..., trece,
Strecurând destine-n pară,
Pân' din clipa morții, rece,
Dă-n lăstari de primăvară !

Toate par, în nemișcare !
Toate stau parcă-n visare !
Nimeni..., nu se mai implică !
Nimeni..., nu se mai explică !

Și din ieri, pe mîini și iară,
Nici nu simți, cum te schimbară,
Vremea-n vremi, curge tot una,
Numai omul, schimbă luna !

El, se cațără, se suie,
Unde nu-i și unde nu e,
Până clipa lui din urmă,
Se preface, dar nu-l curmă !

Ci îl trece-n falnic pom,
Din ruina unui om !
Or îl leagă-n șes de iarbă,
Să-i mai pască turme-n barbă !

Și din curcubeu de flori,
Împletit și prins cu raze,
Soarbe soarelui culori,
Și iubirilor, extaze !