Când, strugurii cei tineri, anii, în arșiți ni se coc.
Robiți din patimi, zilnic, din clipe de-ncleștare,
Sorbim, din visul vieții, buchete..., de noroc!
Ne e dat, să bem ambrozii, din unice pahare,
Odată deșertate, în veci..., nu se mai umplu,
Căci anii, sunt iluzii, din vii de cugetare,
Robiți credinței oarbe, că morții, mai contemplu!