Pentru popor!

Pentru popor!

Să vorbim de nebuloasă, de-nceputurile vechi?
De dureri care și astăzi ne mai sună în urechi?
Să vedem iarăși în față, șiruile-a mii de robi,
Cum deasupra lor mai cată, să-i sugrume, neam de corbi,

S-ascultăm din nou chemarea, unora, care mai vor,
Să sugrume iară țara, viața, și acest popor?
O..., amice, pe cărarea care tu azi mi-o descrii,
Au trecut, de când e lumea, doar dureri, nu bucurii.

Iară viața asta nouă, care azi se înfiripă,
Este rodu-a mii de veacuri, de dureri, clipă de clipă.
Sângele vărsat, se cere primenit în viață nouă,
Cum în cerul dimineții, mii de flori se scaldă-n rouă.

Cum în arșița de vară, prinde bobul a se coace,
Azi, la noi, prinde să crească, marșul vieții către pace.
Și se-nalță tot nevolnic și sămânță val vârtej,
Noi croim o altă viață, cu iubitul Gheorghe Dej.

Iar putregaiul vieții, cine-a pus azi nu domnește,
Îl vom spulbera prin luptă, și pe tustrei îndeopște.
Din veacurile trecute, moștenire ne-a rămas,
Lacrimi și durere multă, ce mai stăruie în glas.

Mame, văduve-njosite, floarea vieții pângărită,
De o clasă, ce pe-atuncea, se credea îndrituită,
Ca să fure rodul muncii, să subjuge, să omoare,
Căci așa le era vrerea, și puterea domnitoare.

Nu amice! Amintirea ce mă duce în trecut,
E că prea multă durere țării ăstea i-ați făcut.
I-ați furat rodul și munca, la străini voi a-ți vândut-o,
I-ați pus biruri și în lanțuri, ani de-a rândul ați ținut-o.

I-ați dat chinul și durerea, i-ați oprit avântul vieții,
I-ați dat noaptea neștiinței, în loc de zorii dimineții,
I-ați dat legi care apasă, voi cu fețele posace,
Și în loc de vorbă bună, i-ați înfipt în coaste ace.