Sublim poetul m-a numit,
Din trestii gânditoare,
Ades răscolitoru-i mit,
Tânjește și mă doare!
Când mă adie dulci zefiri,
Mă arcuiesc iubirii,
Dar de mă bântuie vampiri,
Apocalips sunt firii!
Sublim poetul m-a numit,
O trestie-a gândirii,
Creând astfel eternul mit,
Ce suie devenirii!
Când mă adie dulci zefiri,
Molatic cad iubirii,
Dar de mă bântuie vampirii,
Aprind vulcanii firii!
Din câți au fost n-au să mai fie,
Din câți îi am mă dor mereu,
Natura n-are omenie,
Și nici credință-n Dumnezeu.
De-aceia poate, nici că-i pasă,
Când eu mă prăpădesc văzând,
Ea vine..., trece radioasă,
Și moare-n mine strălucind....
Bătrânul domn a adormit,
În pajiștea visării sale,
Noi nu-l trezim, ci într-un mit,
Îl strălucim cu mii de stele.
Cândva a fost un om de rând,
Cum suntem toți în lume,
Dar toată vremea-i scrisă-n rând,
De mai vorbești anume....
