Lumina mea iscoditoare,
Ca dorul vieții de adâncuri,
Ogoaie vreri mistuitoare,
Urcând pe scară cânturi.
Și-acele cânturi ce nu lasă,
Ispita unor noi izvoare,
Le ard în urma mea acasă,
Chiar dacă jalea lor mă doare.
Ochii dimineții,
îmbracă,
privirea soarelui,
și sărută cu ea,
oamenii,
mările,
munții,
și toate,
frunțile!
Ochii amiezei,
îmbracă,
privirea trudei,
pe care o culcă,
în paturi proaspete,
și verzi,
din care Anteii...
Dădui dureri, în roi de-a dura,
Să-nsenineze, chipul meu!
Dădui dureri, în roi de-a dura,
Să prind, contur, de Dumnezeu!
Și Doamne, cum te-am prins de bine,
Că-n chipul tău, eu, aburind,
Și Doamne, cum te-am prins de bine,
Eu, nu...
Toamna, trece-n straie mândre,
Ruguri, pline de lumină,
Și cum flutură din tundre,
Pare-o galeșă regină!
Și cum curge-n vin de vie,
Și cum râde-n ochii țării,
Pare-o sfântă poezie,
Scrisă-n ziua sărbătorii!
Oameni buni, sătui...
Poezie de Constantin Obadă despre toamnă, râs, sfinți, salariu, zi, oameni, poezie, vin, vis, zi de naștereDe ce..., în fiecare zi,
Mori tu, iubire oarbă?
Tu Doamne, n-o mai limpezi,
Când are chip, de babă!
Tu..., mori în fiecare zi,
Mori tu..., iubire oarbă?
Tu Doamne, n-o mai limpezi,
Vei fi demult..., o babă!
Te-aștept.., minunea mea, să vii,
Odată-n ritm cu vremea,
Să tescuim, doruri de vii,
Să fim, în rost cu lumea!
Te-aștept..., minunea mea, să vii,
În codrul meu, poiană,
Să bem, eterne, dulci tării,
Dorinței..., sfântă mamă!...
Poezie de Constantin Obadă despre minune, scris, zi de naștere, mamă, sfinți, timp, vreme, iubire, lume, poezieDe chinuri, m-am cam liniștit,
Sub crucea mea..., de fier,
Prieteni dragi, eu, v-am iubit,
Iubit să fiu..., nu cer!
Se poate..., să mai fi murit,
De când e lumea, lume,
Se poate..., să fi revenit,
Mereu..., sub alte nume!
Dar..., dacă nu mă regăsesc,
Cu cel ce sunt acuma,
Eternul, mi-l disprețuiesc,
Și-mbrac în taină..., huma!
Mărginiri de gând, sihastre,
Curg, in haos, liniștite,
Din priviri, mereu albastre,
Neguri, cad, mai îndulcite!
De-aș putea visa, o vreme,
Curgerea eternă-n spațiu,
L-aș chema, doar pe Horațiu,
Să ne spună, largi poeme!
De la-nceput, în veci e datul!
Altminteri, Doamne câte chinuri,
Căci toți am fi, ca necuratul,
Robiți, în patimi după cinuri,
Și revoltați, pe ordinea-ți divină,
Am fi cerut să pieri, chiar din lumină!
Moarte tot adună,
Lut, în văgăună!
Cine schimbă fața,
E doar pururi viața,
Oamenii sunt mulți,
Mulți, să-i tot asculți,
Dar, exist-o lume,
Rea din fire-anume,
Hâdă, ce nu curmă,
A durerii urmă!
Aruncați războaie,
Cum zvârliți...
Poezie de Constantin Obadă despre război, oameni, moarte, schimbare, ploaie, față, lume, viață, poezieOricum le scriu, nimic nu-mi place,
Căci, toate, mi se par absurde,
O ciudă-n nervi, împlântă ace,
Când văd, cum zac, cuvinte surde!
Nu vreau, să cânt, eterne goluri,
Nici chiar, universala jale,
Nici boala, marilor simboluri,
Ci...
Aceiași dragoste aștern,
Să urci spre glorie eternă,
Cum din istorie se cern,
Iubiri din dragoste maternă!
Și mai aștern covor de zor,
Roit de-o inimă fierbinte,
Ca tot ce pare trecător,
Să creasc-aducerii aminte!
De dragul
oamenilor
am
sângerat
în coclauri
să piară
balauri.
De dragul
lor
am
suportat
nevolnica
ură
ca
pasărea
inimii
să urce
veacul
în
stele!
De dragul
oamenilor
cer
acum
o vorbă
bună
oarecum...
Mi-i dor de cumpăna fântânii,
De scârțâitul ei prelung,
De vorbe care dau românii,
Când revederile s-ajung!
Mi-i dor de târgul care încă,
Mai poartă dranițe de brad,
De cântăreți slujind în luncă,
De ape bulbucate-n vad!
Mi-i...
Vremea troienește drumuri,
Oglindite-n gânduri clare,
Cum se pierd adesea râuri,
Ce străbat până la mare!
Tulburate visuri seacă,
Cetățui de ani lumină,
Când cu umbra lor săracă,
Mai îmbracă vreo ruină!
Nici iubirea nu mai...
Poezie de Constantin Obadă despre sărăcie, vreme, vis, suferință, cugetare, iubire, umbră, lumină, poezieAm început iară o filă,
Râvnită-n gânduri lapidare,
Tiranică și fără milă,
O vreau sunând numai vioare!
Deaceea-mi curg lumini de tonuri,
Cascadă înspumându-mi fluviu,
Căci nu mă sting vechimi de tronuri,
Ci scapăr a etern Vezuviu!
Nu tot ce-am scris vă pară gruie,
Nici strălucirea lor inele,
Ci vruta sufletu-mi să puie,
Fuștei la scara unor stele.
Chiar de mi-i slova lapidară,
De taina muzei e pătrunsă,
Când trage cumpăniri de seară,
Lumina care stă ascunsă.
Din tot ce-am scris nu-s toate bune,
Nici n-au ades luciri de perle,
Dar vrut-a sufletu-mi s-adune,
Fuștei la scară unor stele.
O trudă zilnic lapidară,
De taina muzelor pătrunsă,
Spre alte țărmuri cată iară,
Lumina care stă ascunsă.
