Nu deschideți uși vieții,
Voi, timizi cu glas duios,
Nu mai plac nici chiar poeții,
Zilnic, care beau vârtos!
Cine vrea, mă rog stimuluri,
Țara-ntreagă-n vis se-mparte,
Mai lăsați a lenii chiuluri,
Cei ce scrieți, marea carte!
Mai sperăm nădejdii,
Din iubiri pierdute,
Doar, când iar primejdii,
Vin..., necunoscute!
Șlefuim destinul,
Plin de biruință,
Până când..., declinul,
Crede-n neființă!
Curge dorul meu din zare,
Visul ploii prin Sahare,
Căci norocul meu își are,
În furtuni, senina-i mare!
O lege tainică ucide,
C-o simplitate, magistrală,
Sublime suflete, avide,
Oriunde fug, de-a morții boală!
Dezastru-n sinea ei prelinge,
Candorii setea primenirii,
De-aceea poate, ea nu stinge,
În drumul ei, lumina firii!
Arcuirea vremii mele,
Săgetează, pân' la stele,
Patimi vechi și gânduri rele,
Vise goale-n strai de iele!
Arcuirea vremii mele,
Leagă minților inele,
Cum să scape, de tembele,
Nedreptății santinele!
Arcuirea dragei mele,...
Natură, meșteră, dibace,
Dă-mi tu, neostoita clipă,
Să simt, durerea care trece,
De moare, tânăra aripă!
O..., nu mi-o da, când norul trece,
Când ziua-n noapte se îmbină,
E prea târziu, din sloiul rece,
Să-nvii o searbădă lumină!
Poezie de Constantin Obadă despre rugăciune, tinerețe, durere, natură, salariu, zi, noapte, clipă, bunul simțBun venit an șaptezeci,
Trecător ca alții,
Dorul tău e să petreci,
Soli prin constelații!
Dar de vrei să fii mai bun,
Gloria să-ți joace,
Curmă gurile de tun,
Să trăim în pace!
Decembrie, subtil a prins,
Să-nvăluie durerii,
Dar, sub troiene, dinadins,
Dospește..., primăverii!
Când oamenii, subtil sunt ninși,
Cu-nvăluiri..., deșarte,
Nădejdea, le rămâne-n sfincși,
Dar sfincșii lor..., în moarte!
De când veacuri, trec pe plaiuri,
De când..., iadul, iscă raiuri,
De când..., firea, cată fire,
Toate nasc..., dintr-o iubire!
Fiare..., ne-mblânzite fiare,
Nesătule..., răpitoare,
Când în taină, se-mpreună,
O iubire..., le adună!...
Poezie de Constantin Obadă despre geniu, iad, ură, pietre, iubire, pace, artă, artă fotografică, uitare, lumeTu vii..., în valuri, dragi tăcerii,
Te sui, în pomi, să nu te văd,
Și suni, din frunze, farmec serii,
Și râzi, șireato..., trist, cum șed!
Timid..., mă crezi, din stripa ierbii,
Plăpând..., din fire, când m-agit,
De teamă, să mă...
Soarta lumii-n dor resoarbe,
Trubadura ei..., visare!
Delirând, în jocuri oarbe,
Uită-n trai, străvechi altare!
Uită..., cum mizerii curmă,
Flori..., ce-ar fi putut să fie,
Cum durerea..., cea din urmă,
Moare-n plumbi..., de...
Poezie de Constantin Obadă despre uitare, crimă, infractori, destin, jocuri, vis, eternitate, omenie, durere, lumeSupremă Zee,
învăluie și dăruie,
gândului isteț,
har poetic,
aidoma,
straielor,
vremii,
sale!
Scapără amnare,
ca să ivesc,
din doruri
cu cântul meu!
Omenia lumii,
sublimă tarlă,
pe care s-o pot rodi,
chiar dacă,...
Un vânt nebun a scuturat,
Natura de frunzare,
Doar brazi-n verde saturat,
Sfidează lumi în zare.
Așa mereu de mii de ori,
De când venim încoace,
Renasc în pomi aceleași flori,
Neliniște și Pace!
Slăvite Mai visării noastre,
Tu multora le întârzii,
Când zările ți-s mai albastre,
Aleile de poezii.
De câte ori sfințești ponoare,
Cu pomi sterili la rădăcini?
Ce vină porți că nu dă floare,
Păgâni ce-s mărăcini.
Iar codrii...
Slăvite Mai visării noastre,
Tu multora le întârzii,
Deși ți-s zările albastre,
O aură de poezii.
De câte ori stropești ponoare,
Cu pomi sterili la rădăcini,
Dar de nu dau în nouă floare,
Or înflori în mărăcini.
Chiar codrii...
Când au venit acasă, băieții din război,
Erau câmpii golașe și zarvă pe la noi,
Din vesela speranță, cu vise de valeți,
Columna sărăciei le dă acum poveți.
Cum nu se pierde codrul, când bat în el furtuni,
Așa nu pier românii, cu...
Când au plecat băieții să moară în război,
Erau câmpii mănoase, și bine pe la noi,
E drept musteau în oameni speranțe de pitac,
Căci veșnice nevoi, stă-n praguri de sărac!
Dar cei ce i-au mânat departe de zurbavă,
Ideia de măcel o...
Poezie de Constantin Obadă despre idee, bogăție, nevoie, război, sărăcie, speranță, timp, oameni, moarte, bineCând au plecat băieții să moară mai spre est,
Minați de cine știe ce dulce manifest,
Ce le-a iscat speranțe în visuri fără leac,
Ca veșnica nădejde, a omului sărac.
Când au plecat băieții să moară mai la vest,
Mânați de vreo noblețe a...
Când au venit acasă, băieții din război,
Erau câmpii golașe și plânset în zăvoi,
Iar vechile speranțe, cu vise la un loc,
Scriau columnă vieții din hâtrul lor noroc.
Dar cum nu moare codrul când bate-n el furtuni,
Așa nu mor românii,...
Când au plecat băieții să moară în război,
Erau câmpii mănoase și păsări în zăvoi,
Ce mângâiau speranțe, în visuri fără leac,
Ca veșnica nădejde, a omului sărac.
Dar cei ce i-a trimis departe de zurbavă,
Ideia de prăpăd o tot urcau în...
Poezie de Constantin Obadă despre bogăție, idee, război, sărăcie, speranță, vis, timp, moarte, poezie
