Renăscător de vremuri, va străluci din valuri,
Dar când nu-s ochii lumii, iubind a fi în stare,
Să le priceapă tâlcul, spoind cu idealuri.
Speranțe nemuririi, durerii ce palpită,
Nu e nimic din toate, nici timpuri și nici ape,
Căci Edenul vieții e junglă pustiită,
Sub haos greu de gheață, menit să nu mai scape.
Nesimțitoarea humă, care nimic nu știe,
Ce-i viața-n adâncime, ce-i zborul fericirii?
La fel e cum ai spune acum de când e vie,
Sămânța lumii noastre ce suie nemuririi.