Chiar soarele iubit ar nimici natura,
Tot ce-i în jurul nostru-ar fi un cimitir,
Iar setea fără margini ar devora făptura.
Dar nu se-ntâmpl-acestea și nori îmbietori,
Chiar și-n pustiuri duc, mai rar e drept, puhoaie.
Asemeni unor oameni rătăcitori pe valuri,
Ce-așteptă clipa morții să-i scape de necazuri,
Când toate li se-nneacă, când toate-i dau uitării,
Când Dumnezeu din ceruri nu cată îndurării,
Atunci hotarul nopții alunecă-n uitare,
Căci toate necazurile aduc în trai schimbare.