Dar mintea ageră mereu,
Mai freamătă încă pădure,
De simt stăpân că sunt tot eu.
Deși tristețile apasă,
Cu cerul lor mereu închis,
Din depărtări iubiri îmi lasă,
Speranțe aripe de vis.
O clipă clocotește lava,
Dorința mea să recolind,
Dar, pe furiș când văd epava,
Neputincioase brațe tind.
Natură sete de viață,
Nu ne grăbi spre bâtrâneți,
Ci lasă-ne bujori în față,
Ca să murim de tinereți.