Dar, mintea, ageră mereu,
Mai freamătă încă, pădure,
De simt, stăpân că sunt, tot eu.
Deși..., tristețile, apasă,
Cu cerul lor, mereu închis,
Din depărtări, iubiri îmi lasă,
Speranțe..., aripe de vis.
O clipă, clocotește lava,
Dorința, să mai recolind,
Dar, pe furiș, când simt epava,
Neputincioase brațe, tind.
Natură, sete de viață,
Nu mai grăbi, spre bătrâneți,
Ci lasă-ne bujori, în față,
Să mai murim, de tinereți !